Chiar şi cu frig, tot e bine

Uite că a venit şi octombrie cu dimineţi surii, ori sumbre de-a binelea, cu un frig care mă scoate mult mai greu din casă şi cu dorinţa puternică de a inventa o metodă prin care ceaiul fierbinte să apară în mod miraculos chiar lângă pat în fiecare zi. Cel mai mult încerc să mă ţin la distanţă de răceală. Când eram mai mică, era tare plăcut să mă îmbolnăvesc pe vremea asta, să lipsesc de la şcoală, să stau toată ziua în pat şi să urmăresc serialele preferate, să fiu servită la pat, să mi se ofere atenţie maximă! Tata să întemeieze focul pentru prinţesică, mama cu ciorbiţa şi tot aşa. Chiar şi prin clasa a 9-a, când am avut pojar şi a trebuit să lipsesc două săptămâni, eram în culmea fericirii că pot vedea serialele coreene pe care le ratam cu programul şcoalar. Dar acum…urăsc zăcutul la pat şi toată starea aia de nimic, când nu eşti în stare să faci mai mult de câţiva paşi prin cameră, nu ai dispoziţia necesară să citeşti, să asculţi muzică, nici să dormi…nimic! Şi când te priveşti în oglindă, zăreşti o momâie. Aşadar, oameni buni, să nu vă mai aud că vreţi să vă îmbolnăviţi doar că să scăpaţi de stresul de la şcoală! Chiar nu merită!

În orice caz, dacă toamna trezeşte în mulţi dintre noi sentimente mai nesuferite, există şi o porţie mare de inspiraţie. Ceaiurile din zori capătă altă savoare, puloverele mari şi pufoase te fac să te simţi ca un bursuc drăguţ, eşarfele supradimensionale încolăcite de trei ori de după gât, băscuţe, mere cu scorţişoară şi nuci..mââm!ciocolată caldă şi dovleac copt! Ţţţ! Hai că-i un octombrie frumos, chiar şi-aşa îngheţat şi ploios.

Reclame

Concluzii

Îmi spuneam astăzi că eu m-am educat să fiu fericită, fericită singură, în timp ce alţii s-au antrenat din greu să fie fericiţi în doi. Şi ştiu că fericirea în doi te secătuieşte adesea de cheful de a sta până şi cu o carte-n mână. Mi-aş dori să văd cum fiecare om e convins că poate schimba ceva. Să nu ne pierdem prin ceilalţi, dar nici în noi înşine. E uşor să te îneci, e foarte uşor.

Cel mai greu să trăieşti cu tine e atunci când eşti cu adevărat aici şi trebuie să îţi iei viaţa în mâini în fiecare clipă şi să ştii că trebuie să iei o decizie în fiecare moment şi că nu mai poţi amâna nimic. Şi sunt totuşi aici atât de mult, încât mi se pare că nici nu sunt şi că altcineva trăieşte cu adevărat fiecare clipă.

Încep să mă obişnuiesc cu dimineţile mele la 5 şi jumătate pentru bună dimineaţa. E-aşa o întorsătură de situaţie care mă surprinde şi pe mine. Dar atâta vreme cât pot alunga durerile de cap cu mâna, înseamnă că e o soluţie foarte bună . Acum măsor timpul altfel, nu cu înţelepciune, dar cu apreciere.

Miez de septembrie

Văd semne de toamnă peste tot în timp ce merg şi simt cum mi se zbârleşte pielea de găină: deja îmi pot imagina mormane de frunze galbene, miros de ardei copt şi clincănit care se aude din bucătării, acel tip de zdrăngănit de farfurii pregătite pentru copiii care vin de la şcoală.
Tare îmi doresc să ies acum pe uşă şi să mă trezesc într-o toamnă uscată, cu termometrul blocat la 20 de grade, să-mi pun pe mine un pulover nu foarte gros şi o haină verde de velură, picioarele să intre vesele în ghetele pudrate de praf, şi să ies la o plimbare printre ghindele din parc, să văd numai galben-roşu-portocaliu în faţa ochilor, apoi ieşiri nesfârşite la ceai în căni pline de buline, ceaiuri care miros a portocale, în timp ce-mi frec palmele şi fac masaj cu aburi la nas. Să mă pregătesc de cumpărături de fulare pufoase şi mănuşi, şi să îndes pe cap căciula cu moț gigantic, care electrizează părul, dar părul meu se electrizează oricum ca un țipar,  indiferent de condiţii, aşa că nu mai contează.

În casă e frig. M-am îmbrăcat ca un eschimos care imită o focă şi dârdâi. Momentan mă simt ca un zeu încruntat şi preocupat, care nu-şi doreşte nicio responsabilitate şi vrea doar să stea comod pe un nor. Iar când se va ivi o întâmplare extrem de fericită, voi scoate o cutiuţă cu zen din buzunar, pentru zile bune, şi voi spune din nou că asta e viaţa, că trebuie să traiesc acea fericire atunci, cât mai intens, fără să mai pun ceva deoparte şi pentru mâine sau anul viitor.

Desenând cuvintele

Cuvintele îşi fac o căsuţă a lor într-un spaţiu adânc dintre inimă şi creier. Aduc un sentiment cu ele. Vin, apoi se dizolvă prin piele, se îneacă, uneori, ca şi când n-ar fi existat. E un gol de cuvinte care trebuie umplut. Apar alte cuvinte, pledează, se aşază în genunchi.

Eu stau. Şi aştept. Gata. Respir. E o răbdare sinuoasă. Uneori aţipesc, dar am grijă să-mi setez câte o alarmă în lobul urechii. Ochii sunt înăuntrul şi înafara conştiinţei, gura e-ntr-o amorţeală proaspătă. Timpul filează şi eu împreunuă cu el. E un aer care mă înconjoară cu atâta amar şi fericire, iar eu nu ştiu dacă voi striga, voi râde ori voi plânge, sau toate trei. Cred că-i vorba de o emoţie care îmi supra-încarcă sistemul.

Nu pot fi sigură dacă-i aici, înăuntru, ştiu însă că mă bucură.

5 zile la Băişoara

În urma unui proiect, numit „Europa de mâine”, am avut parte de o incursie de 5 zile în Cluj–>Băişoara, alături de încă 3 colegi de la şcoala mea şi multe alte judeţe de prin toate colţurile ţării. Fiindcă nu a fost numai muncă, ci şi distracţie, locuri frumoase de vizitat şi oameni cumsecade, m-am gândit să vă relatez în câteva rânduri ce impresie mi-au lăsat toate astea.

Pentru  început, cred că ar trebui să menţionez că Băişoara e o zonă muntoasă, cu aer curat, căbănuţe şi multă linişte numai bună să te relaxezi, să uiţi de probleme şi să-ţi încarci bateriile. Mersul pe munte este o călătorie aparte, nu prea se compară cu cea urbană, cu un sejur sau citybreak. Atracţia înălţimilor, orele mai reduse de somn cu urechile ciulite la orice mişcare din jur, cărarea pietruită şi sentimentul de libertate pe care îl trăieşti când ajungi în vârf, toate sunt lucruri care cu greu pot fi descrise. De aceea, orice poveste este doar o palidă zugrăveală a ceea ce a fost odată, acolo sus.

 

Să cunosc atâţia oameni noi într-un loc aşa frumos a fost cu adevărat o experienţă grozavă! Începuse să-mi placă sentimentul de aventură pe care-l trezeau străzile noaptea şi impresiile neaşteptate pe care le lasă ochiului, mereu atras într-o parte şi-ntr-alta. În semiobscuritatea fermecată, simţeam un freamăt tremurând şi în alţii. Desigur, asta se întâmpla când hoinăream pe înserat.

Vedeam chipuri noi, auzeam glasuri modulându-se ca un cântec şi râsete. Imaginându-mi că şi eu mă îndreptam către întâmplări vii, luminoase, aveam să cunoaştem împreună senzaţiile, trăirile intense, acum trecând mai departe cu un fel de nostalgică simpatie faţă de ei.

Zâmbetele sunt la tot pasul, locurile te îmbie să râzi cu toată inima şi timpul stă în loc.

Undeva, e un cer senin de vară, deşi e aproape înnorat, ştii că timpul nu ascultă de tine şi nici întâmplările care se ivesc pe neaşteptate, mai ales că acum ai un nas fin pentru astfel de mici bucurii.

Mi-am dus fericirea pe culmi pe care nu le cunoscusem încă.

Mă recompun, mă regasesc. Iau ce-i frumos şi adaug la ce încerc să cresc în fiecare zi. Să nu vă temeţi de provocări, fiindcă toate au un timp şi o menire a lor.  

Prima plimbare a fost la salină. Una dintre cele mai revoluţionare construcţii din ţara noastră, după cum ne-a prezentat-o şi ghidul însoţitor. Nu mă îndoiesc de asta. Odată trecută de intrare m-am simţit ca şi când aş fi fost teleportată într-un loc remarcabil din viitor.

Salina Turda

Am făcut şi cursuri de prim ajutor.

Nu v-am spus c-am întâlnit lume nouă? Ne-am chinuit împreună să urcăm pe crestele munţilor. La dus a fost cum a fost, că era în coborât, dar la întors a fost jale! Când am terminat, eram atât de epuizaţi de simţeam că ne-au ieşit ochii din cap. Probabil că trebuia să ne dozăm efortul şi nu am ştiut noi cum.

• pozele sunt făcute înainte, deasta nu se citeşte oboseală pe feţele noastre 🙂

La “Cheile Turzii”

 

Şi aşa am oprit timpul, m-am jucat cu el în vârful degetelor, l-am răsucit bine de tot şi l-am făcut să fie de partea mea. Mă simt biiine!

Zile de vacanţă (5) – Dor de casă –

Ultimele zile la Bucureştiî

(că tot vă promisesem în postarea precedentă că vă arăt ce carte citeam)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Vreau acasă. Acasă cu ferestre mari, cu un fotoliu mare într-un colţ, suficient de mare încât să mă cuibăresc pentru o bună bucată de vreme, mica mea bibliotecă primitoare, biroul la care să pot scrie în voie pe bloguleţ în unele dimineţi târzii, patul care să-mi amintească întotdeauna de sentimentul de linişte şi… acasă. Cam astea îmi erau gândurile în ultima zi de şedere acolo.

Toată incursiunea asta pot spune că mi-a priit. Am parcurs în sfârşit şi centrul vechi, numit inima oraşului, care, deşi cam aglomerat, seara, era încărcat de contraste. Mi-a plăcut, aşa că i-am propus soră-mii să mă ducă de mai multe ori pe acolo. Am avut parte şi de câteva peripeţii: într-o seară, plimbându-ne noi aşa frumuşel pe ici pe colo, ne-a prins brusc ploaia. Ne-am grăbit să ajungem la un adăpost, la o streaşină ceva, că nu aveam umbrele şi era drum lung până acasă. Am stat aşa vreo 15 minute, dar ploaia părea să persiste, apoi au apărut nişte motociclişti, scoţieni după părerea mea, care ne-au întrebat într-o engleză amestecată cu limba lor unde pot să găsească lip…ha? eu cu soră-mea ne uitam nedumerite una la alta, ei – lip, lip…prima intuiţie a fost strada Lipscani, însă când le-am spus asta, ei noo, dancing, club, lip..lip..Nu prea ne-am prins care era faza, aşa că au mai rămas pe acolo cu noi, sub streaşina aia, aşteptând probabil alţi oameni care să le dea îndicaţii. În final a trecut şi ploaia, şi am şters-o repejor acasă.

(Câteva poze pe care am apucat să le fac pe centru)

Am vizitat şi două galerii de artă micuţe, în drumul nostru spre magazin, mă rog, trebuia să cumpărăm doar câteva legume pentru gătit, apă şi alte mărunţişuri, dar am sfârşit prin a ne îndepărta destul de mult şi aşa am dat şi de alte locuri pe care foarte probabil nu ne-am fi gândit să le pătrundem cu privirea.

Altă întâmplare a fost când am ieşit în oraş să luăm cina. Am bătut cale lungă până să ajungem la restaurantul ăla pentru o pizza, dar când a fost vorba să ne întoarcem am început să ridicăm puţin din umeri. Se făcuse cam târziu şi prin zona aia nu mai treceau ratb-urile. Am mers, am mers, până ne-am întâlnit cu un cuplu şi nişte bătrânei care aşteptau cam după acelaşi lucru ca şi noi. I-am intrebat dacă au idee de nuştiucare ratb (încă nu m-am prins de faza cu numerele), care ajunge în zona cutare, dar n-au ştiut să ne răspundă. În cele din urmă, un nene ne-a spus să ne urcăm într-unul care tocmai venea, că sigur ajungem unde trebuie. Dar de unde? Că ne-a dus şi mai departe de destinaţia dorită. Am coborât la câteva staţii şi pe-acolo încotro s-o apucăm? Soră-mea supărată că ne-am luat după nenea ăla afurisit, eu cu chef de glume, adrenalinăăă! În staţia în care coborâserăm ne-am întâlnit cu 2 tipi, cam în dilemă şi ei. Povestea continuă. Eram cu toţii dezorientaţi, încotro s-o apucăm, am mai aşteptat şi pe acolo cam 20 de minute apoi ne-am sfătuit şi ne-am urcat într-unul care avea să ne ducă cel puţin mai aproape de punctul X. Am coborât şi restul drumului l-am parcurs pe jos. Ne-am întâlnit cu unu care ne întreba de nu ştiu ce concert, dar gândurile noastre erau departe, să ajungem acasă cât mai repede. Şi cu toate astea, a fost destul de amuzant. Noi fremătam, oamenii ne salutau pe stradă pur şi simplu, ce zi!

Oare a meritat pizza aia toată tărăşenia? Eu zic că da!:))

Zile de vacanţă (4) -un cico bun de tot-

După ce soră-mea a plecat de dimineaţă cu o treabă legată de facultate, rămasă singură, mi-am pregătit un Cico. Mă pricep să fac şi cafea. Soarele se ridica încet, iar Bucureştiul scânteia în depărtare. Asta mi-a amintit de o reclamă veche la Nescafe, în care sigur apărea şi imaginea oraşului, dimineaţa. Dimineţile încep cu o cafea savuroasă…cam aşa ceva, nu contează. În fine, eu îmi beam Cico-ul liniştită, urmăream ultimele episoade dintr-un anime şi Bucureştiul strălucea în lumina dimineţii.

<![endif]–>Era ora la care oamenii serioşi se îndreptau spre muncă. Nu şi noi. Urma să străbatem iarăşi vreun părculeţ, să traversăm străzile încinse, să aşteptăm ratb-ul, ori eventual să luăm metroul (marea mea bucurie)…cred că din reclame mi-a răsărit ideea că în metrou se întâmplă mereu lucruri frumoase şi neaşteptate. Mmm, de fapt sunt doar oameni cu feţe obosite care se holbează unii la alţii, cercetează toate unghiurile-din cap până-n picioare. Oricum, am urmat cursul acestui stil de viaţă obişnuit. Am făcut câteva cumpărături şi ne-am întors să pregătim ceva de mâncare. Ziua aceea am vrut să fie pur şi simplu o zi normală.

După-amiaza am mers cu soră-mea în parc şi am petrecut cam 2-3 ore alături de cărticele. Eu îl adusesem pe domnul Murakami de acasă, în trăistuţă (în postarea viitoare vă arăt şi cartea), ea şi-a luat dintr-un anticariat un roman de dragoste.

E aşa de plăcut să lecturezi pe o băncuţă sub foşnetul frunzelor şi străveziul luminos al cerului strecurat printre ele!

Biscuiţi digestivi

Am tot văzut la tv cum se face reclamă biscuiţilor digestivi Belvita, mi-am cumpărat de curiozitate să văd cum sunt, dar nu mi s-au părut deloc cine ştie ce. Apoi m-am întrebat dacă aş putea să fac chiar eu acasă nişte biscuiţei de genul ăla. Am dat rapid un search pe google, am ales o pagină aleatorie şi de acolo şi reţeta. Pot să vă spun că au ieşit de o mie de ori mai buni ca cei cumpăraţi. Sunt perfecţi pentru micul dejun şi chiar când simţi nevoia să ronţăi ceva.

Aşadar, avem nevoie de:

– 100g făină integrală de grâu
– 100g tărâţe de ovăz
– 1 linguriţă de praf de copt
– 80g zahăr brun de trestie
– un vârf de cuţit de sare
– 100g unt moale (taiat cubulete, tinut la temperatura camerei 15-30 min)
– 2/3 linguri lapte

Mod de preparare:

1. Amestecaţi într-un bol făina de grâu cu tărâţele, sarea, zahărul şi praful de copt.
2. Adăugaţi untul tăiat cubuleţe şi amestecaţi-l cu restul ingredientelor, folosind vârfurile degetelor. Trebuie să obţineti o compoziţie nisipoasă, sfărâmicioasă. Aveţi grijă să lucraţi repede, de preferat cu mâini reci, a.î. să nu se topească untul.

3. Adăugaţi laptele şi frământaţi câteva secunde, până ce se formează o bilă legată de aluat. Consistenţa trebuie să fie densă, nu tare ca piatra, dar nici moale sau lipicioasă. Se va întări puţin stând la frigider, dar gândiţi-vă că trebuie să poata fi rulată cu sucitorul.

4. Puneţi vasul la rece 15-20 min (nu mai mult de 30 min).

5. Preîncălziţi cuptorul la 180C.

6. Aşezaţi aluatul pe o suprafaţă înfăinată şi întindeţi-l cu sucitorul până obţineţi 3mm grosime. Decupaţi folosind forme pentru fursecuri sau cu ajutorul unui pahar.

7. Puneţi biscuiţii la copt într-o tavă tapetată cu unt şi făină, sau folosiţi hârtie de copt, timp de aprox. 15 minute (până devin aurii pe margini).

Au ieşit nemaipomeniţi! Trebuie neapărat să îi încercaţi! Dar aveţi grijă să respectaţi întocmai ingredientele şi cantitatea. Sunt foarte buni înmuiaţi în lapte rece, sau combinaţi cu fructe. Eu am avut la îndemână nişte piersici de la bunici şi s-au potrivit de minune. Cred că ar merge şi cu fructe de pădure, smochine sau ciocolată.