Cântecul copilăriei

Eu nu-mi amintesc cu exactitate decât unele după-amiezi, unele lumini, unele momente de linişte. Îmi amintesc de o singură după-amiază în care m-a înţepat inima în acelaşi timp în care mi-a tresărit îndrăgostită. Şi chiar dacă mai apoi au urmat şi bune, şi rele, mie nu mi-a rămas în amintire decât după-amiaza aceea în care, singură, îmi ghicisem viitorul şi mi-l asumasem.
Pot să ghicesc în cât timp e gata mâncarea uitându-mă la ea. Rareori gust. Ştiu exact câtă sare, cât piper să pun. Înveţi să jonglezi cu multe în timp. Doar cu sentimentele e mai greu. Probabil că şi inteligenţa emoţională se educă. Însă aşa cum am renunţat, cel puţin o vreme, să mai învăţ singură japoneza, poate că tot aşa m-aş comporta şi dacă ar trebui să clarific ceea ce poate nu văd cum trebuie.
Numai că uneori sunt leneşă. Şi cred că toate se întâmplă fiindcă avem nevoie de ele. Şi mai cred că oricât de multe ai încerca să înveţi în teorie, nimic nu are un impact la fel de puternic precum cel al vieţii. Uneori o să te doară rău, alteori o să fie fantastic de bine!
Şi între astea, tu ai putea sta cu nasul în cărţi încercând să înţelegi în luni de studiu ce vei înţelege, pe neaşteptate, într-o zi ploioasă sau, dimpotrivă, de vară, în numai o clipă.

Ce-i drept, eu încerc pe cât pot de mult să adun, să strâng, să asimilez (bineînţeles, ceea ce mă interesează, mă pasionează sau consider că mi-ar fi util), merg în colţul meu. Nu mi-a fost niciodată frică de singurătate. Că vine, că nu vine, mereu am văzut-o ca pe un refugiu, ca pe un balcon cu ferestrele larg deschise sau ca pe o dimineaţă rece în care tragi adânc în piept aer proaspăt. Şi, Dumnezeule, ce bine e!

Vă vine sau nu să credeţi, am fost totdeauna în echilibru perfect cu o cantitate rezonabilă de lucruri care mi-au stors lacrimi şi cu o cantitate rezonabilă de lucruri care m-au încântat până în vârful degetelor.

Mă recompun, mă regăsesc, pipăi prin trecut după cine eram şi după cine ştiu că pot să fiu. Iau din urmă ce era frumos şi adaug la ce încerc să cresc în fiecare zi. Dar fac asta singură fiindcă e multă alinare în singurătate. Să nu vă temeţi de ea, căci toate au un timp al lor.

(Dacă aţi avut răbdare şi interes să citiţi ce am scris mai sus, veţi face legătura cu imaginile. Sunt frânturi care-mi amintesc de momentele de solitudine din copilărie. Îmi amintesc cum de multe ori plecam pe ascuns de acasă în paşi de dans, mă jucam cu iarba şi florile câmpului, îmi rostogoleam ochii cu atâta curiozitate prin petalele florilor, miroseam maci, îmi tresălta inima cu atâta ardoare de la aroma euforizantă, mă trezeam din viul nopţii să văd răsăritul, dădeam întruchipări norilor, vorbeam cu orice insectă-mi apărea în cale, le cântam. Era cântecul vârstei. Acum, constat că nu m-am schimbat prea mult.)

norul ăsta seamănă cu un elefănţel, nu credeţi?

2

4

5

8

9

14

17

Anunțuri

  1. „Doar cand nu ne dorim singuratatea suntem cu adevarat singuri”,identific momentele astea ca fiind un dialog cu noi insine ,sunt o modalitate de a ne cunoaste si a ne regasi:
    -Ne place sa stam intinsi pe iarba si sa ne lasam cuprinsi de natura din jur.
    -Da,da,da si sa ne uitam la nori si sa le identificam forme .
    -Da,da,da multi nori …daaaa si sunetul unui rau .(Sau cel putin asa imi imaginez eu clipele astea 😀 )

    Si ca o mica gluma,vorbeai cu insectele dupa sau inainte sa mirosi macii ?

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s